POVEȘTILE MĂRII NEGRE

Fabuloasa poveste a măicuței de la Mănăstirea Strunga

Din vechiul sat Câșla, așezat cu nu foarte mulți ani în urmă pe malul lacului Oltina, n-a mai rămas mare lucru. Doar vreo două case locuite. Nici măcar numele nu mai este scris altundeva decât în memoria celor de-ai locului: câțiva bătrâni, sătenii din localitățile învecinate. Acum, i se spune Strunga, așa cum te și îndrumă un indicator rutier de pe marginea drumului dinspre Răzoarele. În această aproape pustietate o femeie harnică, cu fața și vorba blânde ca ale unei bunicuțe, a făcut să apară o minune: Mănăstirea Strunga. Măicuța Filareta zâmbește la orice încercare de minunare a trecătorului și lămurește cu vorbe dulci și repezi: „Nu am făcut eu. Asta a fost vrerea lui Dumnezeu și a Maicii Domnului și ajutorul oamenilor”. Nu te lasă inima să insiști în contradictoriu, dar în jurul tău vorbesc o bisericuță de peste 200 de ani vechime salvată de la distrugere, o biserică domnească ridicată din temelii, toate acareturile de locuit și un pavilion unde să poată trage peste noapte pelerinii sau drumeții prinși de seară în apropiere. Totul în numai 10 ani.

Ciulinii – cele mai frumoase flori, șerpii – cei mai buni prieteni

„Am venit pe data de 1 octombrie 2005. Era pe aici o măicuță, dar nu a stat decât vreo două săptămâni de zile. Am rămas singură, chiar în lunile grele de toamnă, iarnă. Atât de bucuroasă eram la pravila de seară, când treceau pe drum oamenii către baltă și-i vedeam cum se uitau către biserică, vedeau candelele aprinse și își scoteau căciula sau pălăria de pe cap.
Aici, când am venit era o mare de ciulini, mărăcini. Șerpii și ei la tot pasul. Părintele Andrei, de la Dervent, care m-a adus aici, când a văzut că m-am întristat de această pustietate a Dobrogei pe care am găsit, mi-a zis să mergem și să cerem alt loc de mănăstire. Și-am zis: Nu, părinte. Am să mă rog la Dumnezeu să iubesc ciulinii ca pe cele mai frumoase flori și șerpii ca pe cei mai buni prieteni…

CONTINUAREA în Poveștile Mării Negre

Despre Autor: